Neacceptarea lăsa amprente...

Realizez ca de multe ori, astept de la copiii mei atât de mult si fără sa'mi dau seama nu'i accept pt ceea ce sunt... Si, m-a gândesc ca dacă suntem Reflecția lui Dz, oare nu ne accepta El cum suntem?! 

De exemplu, băiatul meu, de 8 ani, nu va vorbi prea mult, va gândi, va sta sa urmărească cum creste planta, sau va caută sa înțeleagă cum e construită mașina... Dar, eu, cât de mult sa vrea ca el sa fie ca ceilalți copiii, care îți povestesc, îți vorbesc si nu te saturi sa vb cu ei... Si, aici Dz m-a învață acceptarea... Albert, fiul meu, e altfel. El nu Iubește sa vb in fata, dar își are propria opinie. Nu'i place sa fie in centrul atentiei, dar cu prietenii e mereu lider, pt ca știe ce vrea, știe sa respecte...

M-a gândesc ca dacă as fi acceptat felul lui de'a fi, mai devreme, era sa nu regretat acum, pt ca neacceptarea lăsa amprente si băiatul, uneori nu face unele lucruri, din teama ca nu va fi acceptat...

Dragele mele mămici, haideti sa ne acceptam copiii pt ceea ce sunt. Nu tre sa cerem de la ei, sa fie ca vecinul sau ca fratele mai mare... Dz ne'a creat unic, pe fiecare, pt un scop măreț... 

Sa ne acceptam copiii, si sa'i ajutam sa devina mai buni, si sa dezvolte calitatile pe care le au, chiar dacă sunt diferite...